Luna Amara

been a long time…

cărţi, jocuri, filme, repetiţii, sindrofii, vizite, plimbări, concerte.

cam asta face omul când nu are net timp de o lună, aşa cum am păţit eu. una peste alta, a fost bine, totuşi. adică nu m-am plictisit. s-au întâmplat o grămadă de lucruri frumoase în luna asta care a trecut. le iau pe rând.

experienţa Artmania a fost extraordinară, din nou. pe cei de la TRISTANIA nu am avut curiozitatea să îi vad şi nu imi pare rău. not my cup of tea. deşi mai văzusem MY DYING BRIDE acum 2 ani, am zis că nu se poate să îi ratez. au avut un show fantastic, sunet foarte bun şi un Aaron mult mai puţin timorat decât de obicei.

La OPETH am tăcut tot concertul. îi mai văzusem acum 4 ani, la Sziget, unde au cântat 5 piese (adică vreo o oră, la cât sunt de lungi piesele lor). acum au cântat 8 piese, adică vreo 90 de minute. am stat cât de în faţă am putut. impresia pe care mi-au lasat-o a fost de profesionalism 100% şi, pâna una-alta, nu am cuvinte să descriu showul lor. Playlistul a fost puţin ciudat, însă probabil au vrut să împace pe toata lumea şi de aceea au inclus atât piese noi, cât şi piese vechi.

a doua zi de ARTMANIA a fost puţin mai lejeră, în sensul ca m-au interesat doar PAIN. pe cei de la SUBSCRIBE îi mai văzusem şi, momentan sunt intr-o pasă în care nu prea mai ascult prea mult metal, aşa că în timpul recitalului lor m-am tot plimbat prin Piaţa Mare. am avut bucuria de mă reîntâlni cu Chris, un prieten din Oslo, care venise la Sibiu in seara de dinainte, împreună cu Nick.

PAIN au fost destul de ok, însă dupa jumătatea concertului m-am plictisit oarecum. poate e de vină stilul lor prea linear, poate sunt eu de vină.

la NIGHTWISH s-a schimbat situaţia. radical. plictis general, urmat de deplasarea noastră către nişte terase. mai jos puteţi urmări diverse reacţii apropo de concertul NIGHTWISH.

concertul nostru de la Cisnădioara a ieşit foarte bine. lume multă şi mulţi prieteni, locaţie excelentă, sunet bun… ce să mai zic. vă mulţumim celor care aţi fost alături de noi la acest concert.

la câteva zile distanţă de ARTMANIA am participat la festivalul Peninsula Cokelive, atât în calitate de membru al unei trupe care cântă acolo, cât si in calitate de spectator la concertul NIN. am văzut NIN a doua oară, însă pot spune că acum a fost un show cu totul diferit de ce văzusem acum 2 ani. este incredibil ce pot face 4 oameni pe scenă, este incredibil cum poate să sune trupa asta în concert, este incredibil cât de intense pot fi 2 ore din viaţa ta. nu mi-am închipuit că voi auzi live I’m Afraid Of Americans, la fel cum nici acum 2 ani, când am văzut NIN  pentru prima dată, nu mi-am închipuit că voi auzi live Dead Souls sau Something I Can Never Have. life is beautiful.

cam asta ar fi, pentru moment. ne auzim zilele astea. mi-a fost dor să (vă) scriu.