“Every Red Heart Shines Towards The Red Sun” e unul din acele albume pe care, odata ce le-am ascultat, nu prea mai pot sa le uit si revin constant asupra lor. pentru ca la fiecare reascultare mai descopar cate ceva nou. pentru ca artworkul, subiectul ales pentru acest album si muzica merg perfect mana in mana (cautati sa vedeti despre ce e vorba pe acest album si o sa imi dati dreptate).

luati-l si ascultati-l. toate trei albumele RED SPAROWES sunt absolut incredibile. e foarte greu sa iti creezi o nisa intr-un stil ca post rock-ul, care este atat de popular acum, insa oamenii astia chiar au reusit.

un album absolut revolutionar pentru DEPECHE MODE. lansat la 3 ani dupa “Violator“, care la randul lui a cam facut furori pe piata muzicala, “Songs Of  Faith And Devotion” prezinta o trupa total reinventata. e foarte greu sa scoti un asemenea album, dupa ce albumul tau precedent a avut 4 hit-singles, a beneficiat de un mega turneu mondial si (privind retrospectiv) a ramas cel mai bine vandut album DM din toate timpurile.

ce e de admirat e ca acest album a fost compus intr-o perioada in care lucrurile nu stateau prea roz in cadrul trupei. este foarte clar faptul ca DM incercau sa se indeparteze de stilul promovat pe precedentul album si nimeni nu vedea vreun rost in a compune un “Violator II“. si totusi, rezultatul e fantastic: un amestec foarte interesant de stiluri, gospel combinat cu rock, cu niste pop + trademark-ul DM, si anume muzica electronica.

nu pot recomanda indeajuns albumul asta. sincer.

“Kiss Me Kiss Me Kiss Me” e un album destul de ciudat si destul de divers. si totusi, periodic simt nevoia sa il ascult. poate ma simt atras de diversitatea lui, poate simt ca trebuie sa ascult doar anumite piese de pe el. e un album de tranzitie intre “The Head On The Door” (lansat in 1985) si monstrul numit “Disintegration” (aparut in 1989).  are oarecare legaturi cu cel din ‘85, insa ciudat este faptul ca nu anticipeaza decat foarte, foarte subtil furtuna de 2 ani mai tarziu.

piese de rezistenta: Torture, If Only Tonight We Could Sleep (care a beneficiat, ani mai tarziu, de un cover absolut fantastic facut de catre DEFTONES, cunoscuti de altfel pentru preferintele optzeciste in materie de cover-versions), How Beautiful You Are…, Like Cockatoos, The Kiss. evident ca se impun, de la sine, si cele 4 piese lansate ca single-uri (Catch, Why Can’t I Be You? Just Like Heaven si Hot! Hot! Hot! ). si restul pieselor sunt ok, insa unele imi dau ideea ca au fost facute “in joaca” oarecum.

you gotta love THE CURE . or hate’ em, right?

un album-cult pentru scena muzicii electronice si pentru mine, de altfel . aparut in ‘94, MFTJG m-a bantuit ani de zile. iar concertul lor din ‘95 de la Sala Polivalenta a fost o adevarata revelatie (mai am si acum biletul).

MFTJG e un album destul de atipic pentru genul asta de muzica. pentru 1994, un hard-techno/breakbeat cu infuziuni de chitari electrice (prezente si live) pe ici colo nu e tocmai “your everyday MTV dance tune”. totusi, albumul a fost foarte apreciat, beneficiind de 4 single-uri (One Love, No Good/Start The Dance, Voodoo People si Poison) cu clip cu tot . partea a doua a albumului (adica ultimele 3 piese), intitulata sugestiv “The Narcotic Suite” e cumva din alt film, putin mai experimental, insa la fel de intens. cele 4 single-uri de care pomeneam adineaori contin (as B-sides) piese foarte misto, care nu au mai aparut pe album, asa ca ar merita ascultate si alea.

in concluzie, MFTJG e un album mare de tot. experimental, dar totusi suficient de accesibil pentru toata lumea. daca ati ascultat doar cele 4 single-uri de pe el (indiferent ca le-ati auzit la radio sau ati vazut clipurile pe canalele de muzica), incercati sa ascultati tot albumul, pentru ca merita. personal, am piese preferate de pe acest album care sunt mult mai bune decat oricare din cele 4 promovate.

Liam Howlett e un geniu. felul in care sunt incorporate pe acest album (de muzica electronica, mind you!) diverse influente muzicale ma face sa spun din nou : Liam Howlett e un geniu. singurul regret pe care il am e ca ultimul album THE PRODIGY nu mai suna la fel de bine precum au sunat cele de dinainte. sa sper la un comeback ?

dupa ani de zile de ascultat DEPECHE MODE, am deliberat : “Music For The Masses” este albumul meu preferat din intreaga lor discografie. sa fie asta din cauza ca il ascult de vreo 20 de ani si mi se pare la fel de proaspat si de actual sau e de vina subiectivismul meu? nu stiu, si pana la urma nu prea conteaza. cert este ca asta mi se pare cel mai valoros album al lor.

mi se pare genul de album perfect; sincer, nu stiu ce naiba as putea sa ii reprosez. artwork simplu si la obiect, tracklist cu cap si coada, piese una si una. ce mi se pare foarte misto e cata influenta in alte genuri muzicale au exercitat oamenii astia (a se asculta, printre altele, variantele MOONSPELL, respectiv DEFTONES la piesele “Sacred” si “To Have And To Hold“).

voua care album DEPECHE MODE vi se pare cel mai bun? stiu ca e greu sa faci o asemenea alegere…

e unul din cele mai reprezentative albume pentru anul/anii 2000. la fel de proaspat ca si acum 10 ani.

un disc pe care l-am ascultat de sute de ori, un disc foarte personal, un disc cu o productie-monstru. pe langa toate piesele astea bune de pe “White Pony” , “The Passenger” featuring MJK e cireasa de pe tort. desi, pana la urma, oricare din piesele de aici este foarte ok.

PS : 1. domnul Hefe detine aceasta varianta a albumului “White Pony”.

2. mai sunt mai putin de 2 luni pana la lansarea noului album DEFTONES, intitulat  “Diamond Eyes“. sper sa il pot prezenta atunci, aici, pe blog, tot in varianta de LP. abia astept.

o capodopera in adevaratul sens al cuvantului. pornind de la muzica si terminand cu artworkul, totul este gandit pana la cel mai mic detaliu. poate parea un album-experiment, insa ce au reusit ULVER cu acest “Perdition City” a fost sa incapsuleze un moment din timp. asta este inceputul anilor 2000. asa suna inceputul anilor 2000. noir, ambiental, trip-hop pe alocuri, cu tente de soundtrack. genial. atemporal, pana la urma.

iti multumesc pentru discul asta, Nick.

unul din albumele mele preferate de goth rock din anii 80 si nu numai. Andrew Eldritch at his best.

get it!

ultimul album notabil EMPEROR (pentru mine, evident). directia in care a luat-o ulterior trupa (desi unele influente sunt deja prezente si pe acest album) pe albumul “Prometheus: The Discipline Of Fire And Demise” a rezultat intr-un dead end, iar pasajele muzicale mult prea progresive combinate cu o productie a albumului care nu punea in valoare piesele au “ingropat” efectiv viitorul EMPEROR.

revenind la albumul de fata, avem de-a face cu un EMPEROR re-vamped si oarecum de tranzitie, fata de precedentul “Anthems To The Welkin At Dusk” (un album absolut fantastic, de altfel).  “IX Equilibrium” e un album mult mai tehnic decat anterioarele realizari, parca axat mai mult pe viteza executiei. singurele obiectii pe care le am apropo de “IX…” sunt legate de durata albumului si de productia oarecum “subtire“. in rest, it rocks. Trym Torson e unul din cei mai buni tobari pe stilul asta din cati mi-au fost dat sa aud si asta se poate auzi pe acest album. piese remarcabile ar fi opener-ul Curse You All Men, The Source Of Icon E (cu niste parti vocale fantastice, pe stilul falsetto KING DIAMOND, courtesy of Mr Ihsahn), The Warriors Of Modern Death sau Decrystallizing Reason.

artworkul albumului este grozav, if you ask me. cover artworkul este o combinatie intre gravura lui Gustave Dore si imaginea unei sculpturi realizata de tatal lui Samoth. in rest sunt prezente reprezentari/”manipulari” dupa “Infernul” lui Dante, ilustrat tot de Gustave Dore (in special inlay-ul e incredibil). din pacate, pozele postate de mine aici nu pot reda realitatea; cei din trupa chiar si-au dat tot interesul ca albumul asta sa arate asa de frumos (laminated logo+album title, laminated photos of the band on the back, etc, etc, etc…). se pare ca sunt un artwork freak .

all in all, “IX Equilibrium” e un album frumos, care merita ascultat. poate ca necesita mai multe auditii, insa odata ce te-ai obisnuit cu el, il vei reasculta din cand in cand cu placere.

albumul anului 2009, pentru mine, cel putin. in rest, ce sa mai zic? ce am avut de zis, am zis deja aici. nu are rost sa va plictisesc cu mai multa vorbarie, asa ca o sa lasam pozele sa vorbeasca.