incepem cu Cristi, primul care a “spart gheata”.

“daca tot n-are chef nimeni de povestit despre album, ca e prea scump, o sa incerc sa o fac eu.

Prima impresie e NOT ROCK sau cel putin, nu in sensul in care stiam Luna Amara. Grafic, albumul arata foarte artistic, o opera ‘in its own’ daca are cineva placerea de a incerca sa descifreze mesajul.

In player, prima piesa (’Into Another’) nu impresioneaza. E un stil nou pentru Luna Amara, MULT mai calm si cu un mesaj pur personal. Mi-a parut mai mult o ‘incalzire’.

‘Transitions’ vine insa cu un ritm si o constructie mai incitante. O piesa ce ma duce cu gandul la maturizare si la dileme, cu o nota de melancolie (sau dezamagire) pentru ce s-a terminat si o neincredere oarecum optimista intrun happy end.

A treia piesa, ‘Chihlimbar’, e deja binecunoscuta din concertele trecute si de pe myspace. Ca sentiment personal, imi transmite dorinta omului de a fi iubit pefect… dar altfel poate fi o melodie draguta despre dragostea adolescentina din vama.

Urmeaza apoi… wow… o piesa vesela bine…. doar suna vesel, pentru ca versurile sunt melancolice si continua practic mesajul din piese anterioare. O serie de constatari despre lucruri simple, care se intampla la fel dar inseamna altfel. Si multe, multe intrebari…crestem mari?

‘True Sunshine’ pare un mic strigat de ajutor. Prea surd si prea personal, dupa parerea mea

‘Deadends’ e una din piesele ‘new mark’. O schimbare de stil ce pe mine ma fascineaza. Ceva influente Radiohead, ducand la o linie un pic psihedelica. Versurile reiau tema sociala, dezamagirea faa de ce se intampla si propun cautarea in interior. Suna a ‘Iona’. Si la sfarsit totul inceteaza brusc. Pare amenintator

‘No return’… dilema robotului ce nu poate iubi. Aceeasi linie psihedelica, accentuata insa de un solo de…. chitara si efecte impresionant. Ascultand albumul, ii duc lipsa lui Mihnea Ferezan, noul chitarist. Una peste alta, e piesa mea preferata de pe album si cred ca rivalizeaza cu multe melodii bune de le avem pe ipod.

Urmeaza momentul liric al serii… Nick.. sau ‘Kill the dancer’.. sau Nick. Foarte emo versurile. O melodie pe care nu o poti intelege decat in anumite stari de spirit. For those who still dare to feel.

Ne scoate Mihnea din starea melancolica cu ‘Hunt the wire’, o revolta impotriva comercialului

Eu nu ma acomodez asa de repede. Stilul insa e tot cel nou si pishedelic, asa ca ma multumesc cu melodia… si ma mai gandesc putin la ce vroia sa spuna Nick mai devreme.

‘Floodmoses’.  . Nu am inteles de cine se ia melodia. Ca se ia de cineva. Cineva a fost rau. Sau nepasator. Sau ceva… deranjant. Dar acum cineva e OK… si noi stim si… ramanem aici.     E bine cand toata lumea e fericita.

Apoi ceva frumos. ‘Little sun’ – declaratie de dragoste urbana. Contrat asteptarilor, nu e o melodie dulceaga. De remarcat din nou efectele de pe final.

Si bonusul, ‘Mara’, o surpriza placuta si un nou prilej de melancolie

Asadar, un album despre dilemele, emotiile si fricile unui adolescent ce se maturizeaza. Sau ale unui om matur ca e realizat ca nu mai e adolscent. O schimbare de stil, benefica, dupa parerea mea si o abordare mai profesionista a muzicii. Nu pot decat sa look up to it.”