“Every Red Heart Shines Towards The Red Sun” e unul din acele albume pe care, odata ce le-am ascultat, nu prea mai pot sa le uit si revin constant asupra lor. pentru ca la fiecare reascultare mai descopar cate ceva nou. pentru ca artworkul, subiectul ales pentru acest album si muzica merg perfect mana in mana (cautati sa vedeti despre ce e vorba pe acest album si o sa imi dati dreptate).

luati-l si ascultati-l. toate trei albumele RED SPAROWES sunt absolut incredibile. e foarte greu sa iti creezi o nisa intr-un stil ca post rock-ul, care este atat de popular acum, insa oamenii astia chiar au reusit.

“Kiss Me Kiss Me Kiss Me” e un album destul de ciudat si destul de divers. si totusi, periodic simt nevoia sa il ascult. poate ma simt atras de diversitatea lui, poate simt ca trebuie sa ascult doar anumite piese de pe el. e un album de tranzitie intre “The Head On The Door” (lansat in 1985) si monstrul numit “Disintegration” (aparut in 1989).  are oarecare legaturi cu cel din ‘85, insa ciudat este faptul ca nu anticipeaza decat foarte, foarte subtil furtuna de 2 ani mai tarziu.

piese de rezistenta: Torture, If Only Tonight We Could Sleep (care a beneficiat, ani mai tarziu, de un cover absolut fantastic facut de catre DEFTONES, cunoscuti de altfel pentru preferintele optzeciste in materie de cover-versions), How Beautiful You Are…, Like Cockatoos, The Kiss. evident ca se impun, de la sine, si cele 4 piese lansate ca single-uri (Catch, Why Can’t I Be You? Just Like Heaven si Hot! Hot! Hot! ). si restul pieselor sunt ok, insa unele imi dau ideea ca au fost facute “in joaca” oarecum.

you gotta love THE CURE . or hate’ em, right?

un album-cult pentru scena muzicii electronice si pentru mine, de altfel . aparut in ‘94, MFTJG m-a bantuit ani de zile. iar concertul lor din ‘95 de la Sala Polivalenta a fost o adevarata revelatie (mai am si acum biletul).

MFTJG e un album destul de atipic pentru genul asta de muzica. pentru 1994, un hard-techno/breakbeat cu infuziuni de chitari electrice (prezente si live) pe ici colo nu e tocmai “your everyday MTV dance tune”. totusi, albumul a fost foarte apreciat, beneficiind de 4 single-uri (One Love, No Good/Start The Dance, Voodoo People si Poison) cu clip cu tot . partea a doua a albumului (adica ultimele 3 piese), intitulata sugestiv “The Narcotic Suite” e cumva din alt film, putin mai experimental, insa la fel de intens. cele 4 single-uri de care pomeneam adineaori contin (as B-sides) piese foarte misto, care nu au mai aparut pe album, asa ca ar merita ascultate si alea.

in concluzie, MFTJG e un album mare de tot. experimental, dar totusi suficient de accesibil pentru toata lumea. daca ati ascultat doar cele 4 single-uri de pe el (indiferent ca le-ati auzit la radio sau ati vazut clipurile pe canalele de muzica), incercati sa ascultati tot albumul, pentru ca merita. personal, am piese preferate de pe acest album care sunt mult mai bune decat oricare din cele 4 promovate.

Liam Howlett e un geniu. felul in care sunt incorporate pe acest album (de muzica electronica, mind you!) diverse influente muzicale ma face sa spun din nou : Liam Howlett e un geniu. singurul regret pe care il am e ca ultimul album THE PRODIGY nu mai suna la fel de bine precum au sunat cele de dinainte. sa sper la un comeback ?

e unul din cele mai reprezentative albume pentru anul/anii 2000. la fel de proaspat ca si acum 10 ani.

un disc pe care l-am ascultat de sute de ori, un disc foarte personal, un disc cu o productie-monstru. pe langa toate piesele astea bune de pe “White Pony” , “The Passenger” featuring MJK e cireasa de pe tort. desi, pana la urma, oricare din piesele de aici este foarte ok.

PS : 1. domnul Hefe detine aceasta varianta a albumului “White Pony”.

2. mai sunt mai putin de 2 luni pana la lansarea noului album DEFTONES, intitulat  “Diamond Eyes“. sper sa il pot prezenta atunci, aici, pe blog, tot in varianta de LP. abia astept.

o capodopera in adevaratul sens al cuvantului. pornind de la muzica si terminand cu artworkul, totul este gandit pana la cel mai mic detaliu. poate parea un album-experiment, insa ce au reusit ULVER cu acest “Perdition City” a fost sa incapsuleze un moment din timp. asta este inceputul anilor 2000. asa suna inceputul anilor 2000. noir, ambiental, trip-hop pe alocuri, cu tente de soundtrack. genial. atemporal, pana la urma.

iti multumesc pentru discul asta, Nick.

unul din albumele mele preferate de goth rock din anii 80 si nu numai. Andrew Eldritch at his best.

get it!

albumul anului 2009, pentru mine, cel putin. in rest, ce sa mai zic? ce am avut de zis, am zis deja aici. nu are rost sa va plictisesc cu mai multa vorbarie, asa ca o sa lasam pozele sa vorbeasca.

dupa 2 albume de studio care personal nu mi s-au parut extraordinare (”Rosenrot” parca e totusi mai bun decat “Reise, Reise“), exact intrebarea asta mi-am pus-o vizavi de urmatorul album RAMMSTEIN : incotro mai poate merge trupa asta ?

ei bine, din octombrie, de cand “Liebe ist für alle da” a aparut pe piata, l-am ascultat de foarte multe ori si pot zice cu mana pe inima ca e cel mai bun album RAMMSTEIN. pentru mine, evident. de-a lungul timpului le-am ascultat toate albumele; fiecare e bun in felul lui si fiecare e bun pentru respectiva perioada in care a fost lansat. insa ceva imi spune ca ultimul album e mai mult de atat. adica eu unul nu am gasit piese de umplutura pe albumul asta.

“Liebe ist für alle da” contine acelasi numar “magic” de piese regasite pe toate albumele RAMMSTEIN, si anume 11, iar tracklistul are un flow fantastic. de productia albumului nu mai zic nimic, decat poate ca e perfecta. altceva n-am de zis. piese preferate : aproape toate, chiar nu as sti pe care sa o aleg. poate “Ich tu dir weh” si “Wiener Blut”… ma mai gandesc…

albumul beneficiaza de un artwork absolut uluitor. conceptul intregului album (din punct de vedere muzical) se potriveste ca o manusa cu ce a reusit sa creeze fotograful cu care au lucrat, si anume Eugenio Recuenco , al carui portofoliu il puteti vedea aici. diferenta intre varianta CD si LP este ca LP-ul are un booklet de dimensiuni mari de tot (30 de cm), chestie care face deliciul oricarui pasionat de artworkuri de album.

ce mai pot spune despre albumul asta? ascultati-l, daca nu ati facut asta deja sau reascultati-l, pentru ca merita.

PS: imi cer scuze pentru calitatea unora din pozele prezentate mai sus. de vina sunt dimensiunile bookletului si  my technical shortcomings. oricum, le puteti vedea la calitate buna pe site-ul lui Eugenio Recuenco.

“Liebe ist für alle da…auch für mich“. multumesc pentru discul asta, Alexa. si multumesc pentru varianta lui pe CD, Mihnea Mic.

ultimul album valoros al trupei MOONSPELL (pentru mine, evident). e foarte interesant de urmarit evolutia acestei trupe de-a lungul anilor (nu o sa iau in calcul primele EP-uri si MCD-ul din 1994). Wolfheart (1995) a fost pe placul a milioane de oameni, iar Irreligious (1996) a continuat lucrurile pe aceeasi traiectorie, aducand in acelasi timp elemente noi in piese. Sin(Pecado)(1998) a fost un experiment reusit, dar totusi au existat multi care au strambat din nas la anumite piese de pe acest album (EuroticA fiind un exemplu foarte bun in acest sens). The Butterfly Effect (1999) este considerat cel mai experimental album al trupei, insa mie mi se pare si cel mai reusit. Darkness And Hope (2001) a readus lucrurile pe un fagas mai normal si a prefigurat oarecum urmatorul album, si anume The Antidote (2003). Urmatoarele 2 albume (Memorial -2006 si Night Eternal – 2008) sunt “back to the roots”, chestie pe care sincer nu am putut sa o apreciez, poate si din cauza ca directia pe cale o luase trupa la data aparitiei albumului de fata era promitatoare.

Revenind la The Antidote, ce pot spune despre el e ca e un album foarte solid, cu texte fantastice. Piesele se leaga foarte bine intre ele si exista o cursivitate naturala, tracklistul fiind foarte bine ales/potrivit. Piese care mi-au atras atentia chiar de la prima ascultare :  In And Above Men, Capricorn At Her Feet, Southern Deathstyle, As We Eternally Sleep On It, Everything Invaded (care a si fost aleasa pentru a reprezenta albumul sub forma unui clip). Single-ul Everything Invaded are un bonus track, (The) Darkening, o piesa foarte buna, care imi pare ramasa nepublicata de la sesiunile anteriorului album, Darkness And Hope. sunt foarte bucuros ca am avut ocazia sa aud multe din piesele de pe albumul asta in cadrul concertului MOONSPELL de la Timisoara, in 2005.

Ce pot recomanda cu cea mai mare caldura este colectia de povestiri scrise de José Luís Peixoto in colaborare cu Fernando Ribeiro. respectivele povestiri sunt reunite sub forma unui volum in format electronic numit O Antídoto; sunt 11 povestiri care au aceleasi titluri ca si cele 11 piese de pe album si le gasiti, traduse in engleza, ca sectiune multimedia pe CD-ul The Antidote. sunt niste nuvele incredibil de frumoase; de altfel, intreaga sectiune multimedia de pe acest album are un farmec aparte. cautati-l si o sa vedeti despre ce e vorba.

a doua zi, cu forte proaspete, am pornit prin Budapesta. in cautare de magazine de muzica, normal. am avut noroc sa prindem deschis un magazin mic de tot, insa foarte bine aprovizionat. banuiesc ca destul de multa lume care a fost prin Budapesta si a cautat muzica stie de magazinul CD Pince. odata intrati acolo, i-am tinut peste program pe proprietarii magazinului, cu rezultate destul de satisfacatoare. am gasit niste cd-uri faine de tot, si cum cu o zi inainte fusese ziua de nastere a lui Ion, ne-am hotarat sa ii facem cadou un LP cu “The Grudge“/MORTIIS.  Mihnea Mic a fost tare fericit pentru ca a gasit, in sfarsit, o caciula cu QUEENS OF THE STONE AGE. yeah, we’re such nerds, I know. you haven’t seen anything yet .

profitand de vremea buna, ne-am tot plimbat prin centrul orasului, am si oprit la un moment dat pe malul Dunarii, vis-a-vis de cladirea Parlamentului, am mai facut niste poze, etc. anything to kill some time. e ciudat cum, pana in ziua aia, nu realizasem ca in cateva ore urma sa vedem ISIS live. poate ca stiti despre ce tip de sentiment vorbesc. de fapt sigur stiti.

pe la 5 jumate ne-am pornit inspre Diesel Klub, pe ideea ca “doors open at 6 PM” (asa era anuntat pe site). poate ca am mers acolo asa devreme pentru ca nu mai aveam rabdare, vroiam sa stim ca suntem acolo. am gasit clubul un pic mai greu; ne-am mai intalnit pe drum cu cativa rataciti care mergeau si ei in aceeasi directie. ne-a mirat absenta afiselor si faptul ca usa era inchisa. la parterul cladirii era un fel de club de sah si alte jocuri de expandare a memoriei.

pana la urma am intrat in club pe la ora 6 jumatate. am mers DIRECT la standul de merchandise, pe principiul ca mai bine cumparam ce e de cumparat inainte de concert, pentru ca dupa aia fie nu mai gasim nimic, fie o sa se imbulzeasca lumea. am gasit cd-uri, LP-uri si cam tot ce poti gasi la un stand profi de merch. fericire maxima pentru “Wavering Radiant” pe 2LP, vinil galben. fantastic. plus cd-uri pentru Andrei si Ion si tricouri pentru Ion, So, Andrei si Mihnea Mic. eu am zis pas. got my LP and that made me happy.as fi vrut sa mai aiba si “Panopticon“-ul pe LP, insa tipul de la merch mi-a zis ca e sold out, din cauza ca sunt de 1 luna in turneu. dang it!

cum stateam noi asa pe acolo, la un moment dat observ ca vine spre noi un tip. mie imi pica fata instant, ii fac semn lui Andrei si ii zic : “nu pot sa cred! e Aaron Turner!”.  the man himself!

ce mai pot sa zic dupa ce l-am intalnit pe Aaron? l-am intrebat, atat eu, cat si Andrei, ce or sa cante, cat or sa cante, daca pot sa ne semneze albumele dupa concert, etc.  all in good time.

sala de concerte de la Diesel Klub e oarecum atipica. adica e mai mult lata decat lunga. in rest, same old : pe doua niveluri, scena inalta, etc. am stat, pe tot parcursul concertului, lipit de scena. ascultasem, in prealabil, trupa din deschidere, TRANSITIONAL, si stiam cam ce canta. Producatorul ultimului lor album este Justin Broadrick, cunoscut pentru munca lui la GODFLESH si JESU, asa ca TRANSITIONAL nu puteau sa sune altfel decat bine. ascultati “Stomach Of The Sun” si o sa vedeti despre ce e vorba. 2 oameni, chitara, bass, un laptop si niste piese cu un sound foarte adanc. la un tempo de parca totul s-ar intampla in slow motion. grozav. shivers down the spine are guaranteed.

TRANSITIONAL au cantat circa 40-45 de minute. dupa un change-over nu foarte lung, au intrat pe scena cei de la ISIS. nu prea pot sa va explic ce emotii am avut pana a inceput concertul. stateam asa de aproape de Aaron, incat as fi putut sa ii dezleg sireturile de la pantofi. insa nu am facut-o, normal. vorbeam cu Sorin si faceam presupuneri care va fi prima piesa din concert. eu am zis “Hall Of The Dead” (Wavering Radiant, 2009), el nu mai tin minte ce a zis, pentru ca am auzit inceputul de la “Hall Of The Dead“.

a fost unul din cele mai intense concerte la care am fost vreodata. a trecut o saptamana de atunci si credeam ca, odata cu trecerea timpului, imi va fi mai usor sa vorbesc despre ce am auzit si vazut acolo. se pare ca m-am inselat. ce pot spune e ca setlistul a fost destul de lung, cam 1 h 30′, cu piese de pe “Wavering Radiant” (Hall Of The Dead, Ghost Key, Hand Of The Host, 20 Minutes/40 Years si Threshold of Transformation, adica aproape tot albumul), “In The Absence Of Truth” (Holy Tears), “Panopticon” (Wills Dissolve) , nu in ordinea asta, bineinteles. posibil sa fi uitat ceva. a fost si un bis, Celestial (The Tower) (de pe “Celestial”). totul a sunat monstruos. de bine. nu am cuvinte sa descriu toata incarcatura emotionala transmisa de astia 5 oameni, asa ca o sa atasez niste poze. lame, I know.

it was over before we knew it. sala s-a golit, treptat, insa noi am ramas langa scena. pentru autografe si alte chestii. dupa vreo 10 minute, Jeff, bassistul ISIS, a reaparut pe scena si a inceput sa isi stranga echipamentul. el a fost primul de la care am luat autografe; apoi a aparut Aaron Harris, tobarul. eram asa de zapacit si de depasit de situatie incat am uitat sa il intreb ce vroiam sa il intreb inca de cand ne indreptam spre Ungaria. omul a fost super de treaba, a stat pana toata lumea a luat autografe, apoi s-a dus la setul de tobe. a revenit cu o mana de betze si cu 2 drum heads. got my share: 1 drum head EVANS si un bat VATER. the joy! Aaron Turner a fost urmatorul de la care am luat autografe. Andrei, spre deosebire de mine, nu a uitat ce vroia sa il intrebe pe Aaron (era ceva apropo de chitarile folosite de ei acum, care, apropo, suna fantastic). Mike Gallagher a fost cel mai glumet dinte toti. singurul de la care nu am putut lua autograf a fost Bryant, care avea o groaza de chestii de strans de pe scena si oricum nu am mai avut permisiunea da a mai ramane in sala, tour managerul venind la noi si rugandu-ne sa parasim sala.

am plecat inspre oras si cam asta a fost. poate ca o sa sune cam pompos, insa ce am mai facut in seara aia a fost irelevant (pentru mine, cel putin). eram prea fericit sa imi mai pese de altceva. tocmai vazusem ISIS live.